Sunt pe o cărare întunecată. Nu mă grăbesc, pășesc agale. Totul e uscat și nu sunt frunze pe jos. Doar o potecă printre copaci. Nu se aude nici o pasăre cântând și nu e nici o urmă de vânt să adie. Parcă nici frunzele copacilor nu se aud. E o liniște totală, parcă special făcută pentru a mi se auzi tristețea la fiecare pas.
Nu e întuneric, doar cărarea e întunecată. Nu i se vede sfârșitul, se văd doar copaci pe stânga și pe dreapta și pământul negru-maroniu; o culoare potrivită. Nu se vede soarele și probabil că nu se vor vedea nici luna sau stelele. Parcă nici cerul nu e vizibil, chiar dacă știu că a mai rămas ceva din el acolo.
Nu știu de ce și încotro merg, dar continui. Nu mă așteaptă ceva sau cineva la capătul drumului, dar dintr-un motiv sau altul trebuie să îl parcurg. Deocamdată nu se schimbă nimic, oricât aș merge. De fiecare dată când simt că am ajuns sus pe deal încerc să mă uit să văd ce urmează și de fiecare dată văd doar coama dealului; de parcă nu aș fi făcut nici un progres.
Sunt slab. Sau slăbit, nu îmi e clar. Probabil că slăbit. Am o pălărie maro. Haine la fel. Nu văd bine dacă am îmbătrânit sau nu, dar am și un baston. Nu îl folosesc pentru a merge cu el, dar îmi place să îl aud cum atinge pământul la fiecare doi, poate trei pași. Nu sunt bătrân. Doar îmbătrânit.
Se face seară. Tot pe potecă. Tot puțin înainte de coama dealului.
Discover more from locul gândurilor mele
Subscribe to get the latest posts sent to your email.
