Un albastru infinit

Paste, de toate felurile. Pește. Fructe de mare, pe alese. Gătite cum nici nu ai putea visa. Italia. O terasă la malul mării; nici nu se vede pământ de unde stau. Doar masa unde mănânc, balustrada, și apa. Apa, una din cele mai mari iubiri. E cald, dar briza mă răcorește. Balustrada e din lemn; un lemn lucrat frumos, cu barele rotunde, colorate. O culoare care nu te lasă indiferent și totuși nu e evidentă. Dă doar o senzație de plăcut și liniște. E cald, dar briza mă răcorește. Stau, stau și iar stau. Nu îmi vine să mai plec, sunt de dimineață aici. E aproape miezul nopții și totuși nimic nu s-a schimbat: soarele e la fel, peisajul mă liniștește și zgomotul apei îmi dă o puternică senzație de eternitate. Mâncarea e extraordinară; nici nu ar fi putut fi altfel, ar fi stricat peisajul. O văd în farfurie și nici nu îmi vine să o ating, arată incredibil. Aș vrea să o păstrez, așa cum voi face cu peisajul. Voi rămâne cu amintirea ei și nu numai. E un loc unic, pe care nu îl poți vedea la fel ca mine, pentru că doar eu l-am văzut, mai real decât îl voi găsi când voi merge acolo.