Am pierdut ieri o batistă

Am pierdut ieri o batistă și mă bate mama…

Sau nu…

Încerc să îmi dau seama care ar putea fi variantele.

Aș putea să îi explic că am pierdut-o într-un mod în care nu aș fi putut avea ce face. Cum ar fi că mi-a luat-o vântul. Sau că a sărit un câine la mine și m-am speriat (putem apela și la „azi Grivei e mânios” pentru asta). Sau că mi-a fost furată (asta ar justifica partea cu „batista-i parfumată, se află la o fată”).

Mai e și varianta cu „the greatest trick the devil ever pulled was convincing the world he didn’t exist”. Adică batista nu a fost la mine. Aș putea insista că nu mi s-a dat batistă în ziua aia. Și voi susține asta chiar dacă vine cineva și spune că m-a văzut cu batista. Ar însemna să mă contrazic. Ar însemna să explic de ce am spus altceva. Dacă sunt destul de supărat că am fost acuzat pe nedrept că am pierdut batista (sau măcar că am avut-o la mine) am șanse să fiu lăsat în pace. Poate nici nu voi simți că a fost greșit ce am făcut. Poate se uită, poate că nu; important e că am scăpat. Și totuși mai e o vorbă: „apa trece, pietrele rămân”. De fapt, dacă mă gândesc mai bine, nici măcar nu am fost la grădiniță în ziua aia. Mama sigur mă va crede că am fost acasă, dacă par îndeajuns de afectat.

În nici un caz nu îi voi spune că am dat-o eu fetei, e cea mai mică șansă de a nu fi pedepsit. Nu îmi asum.