Copilul cu inima de aur – Virgil Carianopol

Se spune că demult a fost în lume un copil minune şi bun din cale-afară. Copilul acesta se născuse cu o inimă de aur. Aflând oamenii că el poartă în piept o asemenea comoară, mulţi, dintre cei răi, îl pândiseră mereu, dorind să i-o fure, dar copilul scăpa întotdeauna de ura lor, pentru că, am uitat să spun de la început, inima lui era năzdrăvană şi-i spunea mereu de câte ori era în primejdie, arătându-i calea prin care să scape de urmăritori.

Într-o zi a venit la el un bătrân înţelept şi i-a spus:

– Fiule, Bunul Dumnezeu te-a hărăzit cu o inimă de aur. În cetatea noastră lumea moare de foame. Fii bun, fiule, şi ajut-o! Rupe în fiecare zi câte un strop din inima ta strălucitoare pentru cei nevoiaşi şi toţi te vor binecuvânta. Tu eşti tânăr, puternic, şi de unde rupi din inimă, într-o zi-două creşte la loc. Am să-ţi fac o tăietură în dreptul inimii, numai cât să-ţi bagi degetul, să rupi din ea şi, când vor veni oamenii la tine să-ţi ceară ajutor, să dai fiecăruia câte o unghie de aur, nu mai mult, ca să nu se lenevească şi să aştepte ajutor numai de la tine.

După un timp, când s-a deşteptat dintr-un somn fără vise, copilul a găsit în piept o deschizătură, ca o ferestruică spre inima lui. Şi, zi de zi, copilul, dornic să aline necazurile, rupea mereu din inima sa şi dădea celor care aveau nevoie de ajutor, fără să mai aştepte să crească la loc de unde rupea. Curând, nu mai avea de unde da. Rupând mereu, fără să dea răgaz inimii să crească la loc, de abia mai găsea câte o fărâmă de aur.

Numele lui s-a pierdut cu timpul, dar povestea a rămas. Acum, copii, vă spun povestea aceasta ca să ştiţi că fiecare dintre voi are în piept câte o inimă de aur.