Du-mă la oraș

Doar vântul se aude; adie ușor și i se vede eșarfa rozalie rămasă în urmă, de ai putea spune că o va pierde în orice moment. Se îndepărtează încet, pășind fără nici o grabă pe nisipul fierbinte. Nimeni nu știa cine e și totuși nimeni nu putea spune că nu știe cine este. Doar briza mării și valurile pocnind violent de mal te mai puteau distrage. Orice discuție se întrerupea atunci când apărea. Se oprea tot timpul pentru același cocteil și, fără a schimba nici o vorbă, pleca în fiecare dupăamiază înspre aceeași direcție, pe același drum. Aceeași eșarfă fluturând în vânt și de multe ori aceeași rochiță albastru deschis. Niciodată nu îi lipsea un fir de floare, fie că îl ținea după ureche, fie că era doar un simplu accesoriu la pălărie.

În fiecare dupăamiază o puteai vedea venind pe poteca din sătuc și plecând pe plajă, numai nisipul știe încotro. Tot timpul singură și nu trecea fără a lăsa câteva suspine în urmă. Toate poveștile despre ea erau pure fantezii, inventate la barul amenajat din stuf, direct pe plajă.

Mihai era convins că lucrează în sătuc, mai ales că tot timpul trecea cam la aceeași oră. Era convins că lucrează în casa unei familii bogate și că de aceea nu o vede nimeni în timpul zilei, iar seara se bucură de senzația puternică de libertate pe care i-o dădeau natura: zgomotul valurilor, briza, vântul adiind pe la urechi și chiar foșnetul eșarfei, care parcă voia să rămână mai tot timpul în urmă.

Cristina bănuia că avea o legătură în orășelul învecinat și că de aceea era tot timpul numai un zâmbet și iradia numai a bine. De mai multe ori a vrut să o urmărească, să vadă cu ochii ei dacă are dreptate sau nu. Tot timpul se aștepta să o găsească pe plajă împreună cu cel ce îi dădea acel zâmbet, plini de romantism. Ar fi vrut să o vadă măcar o dată, pentru a spulbera misterul. Nu de puține ori și-a dorit să afle că are o aventură, o relație interzisă. Ar fi putut astfel face bărbații de la bar să nu o mai soarbă din priviri de fiecare dată când trece pe acolo. Totuși, își dorea să se afle că e cea mai cuminte fată, pentru a le tăia elanul de a o aborda.

Nimeni nu o cunoștea, nimeni nu știa de unde vine, încotro pleacă sau măcar cum o cheamă. Totul era fantezie. De fiecare dată când a fost întrebată, a răspuns cu un zâmbet larg, câteodată chiar însoțit de un chicot mic, urmat de inevitabila plecare; pe același drum.