Ma intreb de fapt ce e cu trecutul asta, care se pare ca ne conduce viitorul, fara sa ne dam seama, sau macar sa putem face ceva… Si de multe ori e partea negativa a trecutului care ne duce spre nicaieri, spre nimic bun. Tot timpul impactul negativ al lucrurilor va fi mult mai puternic, tot timpul ceva ne va aduce aminte de altceva si va sadi frica in noi. Frica ce pana la urma ne va conduce spre a refuza viitorul.
Totul a pornit de la o melodie care ma obsedeaza de cateva zile; cineva m-a intrebat daca ma regasesc in fantomele pe care le canta si mi-am dat seama ca nu, dar ma uit in jur si vad peste tot oameni condusi de fantome. Fantome ce, in cele din urma, ne fac pe toti sa ne fie frica sa ne bucuram de viata.. cand ceva e bine iti vei aminti automat trecutul si te intrebi daca intr-adevar e bine, in loc sa te bucuri de toate nimicurile vietii.
M-am gandit la asta intr-una, cat am trebaluit prin casa. Singura concluzie la care tot ajung, pe orice parte as analiza problema este ca nu fugim de fantome… Fantomele sunt, ca orice fantoma, duse. Sunt duse poate chiar prea departe, dar reusesc sa ne bantuie oriunde am fi. Atunci de cine fugim? Tu de cine fugi cand lasi o fantoma sa ia decizii in locul tau? Fugi probabil de posibilitatea de a se repeta o situatie care a adus acea fantoma? Ti-e frica de inca una? Sau de posibilitatea sa nu mai existe o fantoma? Vei sti vreodata daca fantoma va fi acolo, atata timp cat fantoma trecuta nu te-a lasat sa vezi? Te vei intreba vreodata daca nu cumva nu era nici o fantoma? Probabil ca da. Ai dreptul sa o faci? Sigur ca nu: a fost decizia ta si trebuie sa traiesti cu ea.
Tot timpul am fost de parere ca timpul rezolva orice situatie, inclusiv ne mai omoara din fantome. Singura problema cu timpul e ca ne omoara si pe noi; trece viata pe langa noi si e posibil sa fi avut ocazia de a fi alungat fantomele si sa nu o fi vazut. Eu cred in confruntare; cred si de data asta ca singura metoda de-a invinge in lupta cu propriile fantome este sa le confrunti. Singura lupta pe care trebuie sa o dai e cu tine. Daca ai castigat asta, poti castiga orice, nu mai exista fantome care sa iti stea in cale.
Dupa cum am spus deja, nu fugi de nici o fantoma; singurul de care fugi esti tu. Exact, fugi de tine, fugi de oportunitati, fugi poate de o viata in care iti vor fi disparut toate fantomele, inlocuind situatiile care le-au adus cu situatii fara, cu o viata reala.
Tu… tu de cine fugi? Esti pregatit sa fugi de viitor? Clar ca da… Eu am hotarat sa traiesc in prezent, pentru viitor.
Discover more from locul gândurilor mele
Subscribe to get the latest posts sent to your email.
si eu fug de mine… (dar fuga de tine nu inseamna intotdeauna fuga de oportunitati)
luptele cu fantomele – confruntari – cum alegi tu sa le spui – sunt o forma de manifestare a aversiunii fata de ceea ce, cel mai probabil, deja am asimilat in noi. Asadar, sa te confrunti cu ceea ce tu insuti deja esti (caci fac parte din tine -a se citi generic “noi”) uneori poate fi riscant. Nu oricine e pregatit sa se uite la el insusi cu obiectivitate, iar temerile – ca asta sunt acele “fantome” daca nu ne definesc, ar face bine cel putin sa ne dea o urma de indulgenta fata de cei din jur. De acord intru totul cu confruntarea…..insa pt cei slabi de inger, indulgenta de sine poate fi o calea mai ocolita insa mai lina spre acceptarea de sine. In cele din urma, umanitatea fiecarui suflet se vede prin prisma micilor slabiciuni ce devin calitati doar prin abilitati ce tin de inteligenta emotionala……important ar fi sa invatam sa ne acceptam pe noi insine si sa ne dam intr-adevar sansa ca din orice grseala sa invatam DOAR cum sa facem fata aceleiasi greseli urmatoarea data…si nu ..cum sa ocolim premisele. Ocolirea premiselor din prea multa prudenta …..finalmente dezumanizeaza.