Pune și pe mine lanțul…

Dimineața aceea semăna cu atâtea altele:

— „Hai, trezește-te! Spală-te pe față! Piaptănă-te! Îmbracă-te mai repede!”

— „Nu e timp de mic dejun! Ia sucul cu tine și ai grijă să nu-l verși!”

— „Ce-am spus?! L-ai vărsat deja! M-am săturat. Nu ești bun de nimic!”

Băiatul nu a spus nimic.

Nu putea spune „Tată…”

Îi era frică.

La școală, nu se putea concentra. Era mereu cu gândul departe. Mereu trist. Se tot întreba de ce ceilalți copii erau fericiți și el nu.

Mai târziu, cu o fărâmă de curaj, a îndrăznit să vorbească:

— Azi, doamna ne-a întrebat: «Ce lucrează tatăl tău?»… și n-am știut ce să răspund.

— „Dresor de câini,” a spus tatăl, fără să-l privească.

— Și ce-i înveți? a întrebat băiatul încet.

— Să asculte. Să nu distrugă. Să protejeze. Să-i ghideze pe cei care nu văd. Să salveze vieți. Să fie răbdători, curajoși, loiali. Și să facă toate astea… fără să ceară nimic în schimb.

— Și cum îi dresezi?

— Le pun un lănțișor. Merg lângă ei, vorbesc calm, îi corectez fără să-i rănesc, și apoi le ofer afecțiune, ca să știe că nu sunt supărat. Dar e nevoie de răbdare… multă răbdare.

Băiatul a înghițit în sec. Ochii i s-au umplut de lacrimi. L-a privit pe tatăl său și, cu voce tremurândă, a spus:

— Atunci pune și pe mine lanțul, tată… vreau să învăț cu tine. Corectează-mă fără să țipi. Îmbrățișează-mă după. Ai răbdare cu mine. O să apăr casa noastră. O să învăț să am grijă de alții. Și dacă într-o zi n-o să mai vezi, o să-ți fiu ochii. Doar pune și pe mine lanțul.

Tatăl a izbucnit în plâns și l-a îmbrățișat.

În acea îmbrățișare, s-a născut un alt fel de lanț. Invizibil, făcut din iubire, răbdare și blândețe. Un lanț care, dacă e prețuit, nu se rupe niciodată.

Să nu uităm: iubirea nu se strigă, se arată.