Empatie

Am verificat pe dexonline și empatia e definită prin „formă de intuire a realității prin identificare afectivă” sau „tendință a receptorului de a trăi afectiv, prin transpunere simpatetică, viața eroilor din opere literare, filme etc”. Sună și nu sună așa cum o știm noi. Deci nu e chiar „nu mă înțelegi, nu ai deloc empatie”. Adică „dacă eu sufăr, ar trebui să o faci și tu” sau ceva de genul…

Și dacă, totuși, prea multă empatie, atunci când în jurul tău sunt numai oameni cu probleme, te duce la propriile stări nasoale, mai are sens să ai această empatie, indiferent de cât de apropiată îți e persoana din jur (sau nu)? Tind să cred că nu. E ca și cu masca de oxigen din avion: trebuie să ți-o pui întâi ție ca să poți fi apt de a ajuta pe ceilalți, chiar dacă e vorba de un copil, chiar dacă e vorba de copilul tău. Fix așa e și cu empatia: trebuie să o lași deoparte și să fii tu ok pentru a-i putea ajuta pe ceilalți, altfel mergeți împreună la doctor/terapie/whatever. Cu ce te ajută să am „empatie” și să fiu și eu la pământ cu tine? Nu mai bine unul din noi e bine și îl ajută și pe celălalt?

Nu, nu e lipsă de sensibilitate, nu e nesimțire, nu e răutate. E realitate, sunt fapte.

Cred că încep pregătirile pentru a renunța la empatie…

„Cei care, la timpul potrivit și cu înțelepciune, oferă cele necesare pentru înlăturarea relelor și suferințelor sunt numiți milostivi, chiar dacă nicio durere nu le tulbură sufletul în timp ce își exercită compasiunea. Cuvântul «compasiune» presupune, desigur, o suferință a inimii pentru durerea altuia. Și totuși, omul înțelept poate să-i ajute pe cei aflați în nevoie cu liniște sufletească, nu împins de propria durere, ci din bunăvoință.” – Sf. Augustin